este o publicație de folclor și informare locală ( Dolhești, jud. Suceava) și în același timp o publicație deschisă gândurilor frumoase a celor care cu timiditate știu a le da ritm, culoare și muzicalitate.
În nr. 10/2013, pagina ”Erupții la... ”Erupții...” cuprinde poeziile:
ale doamnei Paraschiva Burlacu din Hermeziu, com. Trifești, jud.Iași
... o, Tu, Moldovă, cetate și tezaur
Sunt puncte cardinale până sus în hău...
Erupțiile sunt semne ce nu dor...
Vor crește, vor rodi prin puterea Domnului divină.
Vor tot brăzda ogorul frunții...
Cu pana, gândul, lemnul, naiul ca și-naintașii.
Și ca o
”punte culturală Trifești - Dolhești” va continua colaborarea cu această revistă.
Mărturii
Paraschiva Burlacu
De-ar
fi să aflaţi cine a fost Constantin Negruzzi, aţi putea foarte repede
ducându-vă într-o bibliotecă, să căutaţi pe internet sau să veniţi la Hermeziu,
locul unde sunt multe mărturii.
Pornind de la acest cuvânt, mărturii mi-ar
fi mai ușor să versific despre satul meu drag, locul unde a văzut întâiul
răsărit și marele nuvelist Constantin Negruzzi și membrii familiei lui.
Dar
pentru că domnul Costel Bephu mi-a propus un alt mod de a-mi expune gândurile,
încerc,fără a avea pretenția că o voi face foarte bine. Sfătuiesc cititorii să
caute peste tot pentru a afla cât mai multe.
Toate frumoasele treceri în cartea cu
amintiri a unui individ, a unei familii, a unui neam, a fiecărui popor
întregesc moștenirea pe care o primim din tată în fiu.
În această lume în care schimbarea ocupă
primul loc, mărturiile, așa după cum foarte frumos Constantin Negruzzi a ținut
să fie scrise pe frontispiciul bisericii din sat, pornesc din secunda când omul
pășește în acest univers, când este botezat, când unirea iubirii dintre bărbat
și femeie se desăvârșește în fața altarului, gustând din taina cununiei și
culminând cu trecerea din lumea cu dor, în lumea fără durere și suspin, fără
griji-în lumea tăcerii.
Încerc să dau timpul înapoi, expunând câte puțin
despre meleagurile mele dragi, istoria pe care Prutul a văzut-o de-a lungul
timpului, povestirile bunicilor și a înțelepților care au mai rămas.
Bucuria de a scrie despre un înaintaș de
seamă, om vrednic, slujitor al limbii române și a altor limbi
străine(franceză,geacă,rusă etc.), funcțiile pe care le-a îndeplinit pentru
bunul mers al societății, un scriitor cu o rezonanță puternică pe plaiurile
moldave, nimeni altul decât Constantin Negruzzi este o sarcină mare, frumoasă, dar
foarte grea.
Dacă vă întrebați unde se află satul Hermeziu
și vreți să faceți o plimbare în aceasta localitate itinerariul e simplu Iași –
Popricani – Probota - Trifești.
Înainte de a ajunge în centrul comunei, în
apropierea postului de poliție este o intersecție care indică spre Hermeziu. Pe
un drum pietruit de 6 km se ajunge pe malul Prutului, unde satul are o suprafață
destul de mare, fiind a doua localitate ca întindere din comună, dar unde
există cele mai importante edificii-mărturii de neuitat școala, biserica și
conacul Constantin Negruzzi, toate
ctitorii ale acestei familii.
Școala a fost cândva și internat (elevii
erau din satele vecine). A fost construită de către academicianul Iacob
Negruzzi,iar astăzi școala de la Trifești poartă numele de Școala Gimnazială ,,Iacob
Negruzzi”. Demult, prima clădire a fost localul Primăriei Hermeziu sau
Trifeștii - Vechi, astăzi instituție de învățământ.
Când eram elevă aduceam brazde de iarbă de
pe izlaz pentru a face ronduri în fața școlii, apoi plantam flori. Erau mulți
pomi fructiferi sub care stăteam la umbră, astăzi este iarbă și câțiva pomi
abia plantați. Grădina școlii era lot experimental pentru agricultură, cu pomi
fructiferi, cu straturi de zarzavat, astăzi loc de joaca pentru copii.
Bunicii mi-au spus, că generalul Mihai
Negruzzi când trecea cu trăsura prin fața școlii spunea ,,Bună ziua,copii! , iar
apoi le împărțea bomboane.
De-a lungul anilor s-au perindat
dascăli valoroși prin Hermeziu, astăzi suntem mulți localnici, cadre didactice care
încercăm să ținem pasul cu noutățile acestei lumi.
Numele satului și a școlii a fost o perioadă
destul de lungă, de Lunca Prutului căci așa au vrut comuniștii. Denumirea
satului Hermeziu provine de la proprietara acestui ținut, mama scriitorului Constantin
Negruzzi, Sofia Hermeziu, iar Trifeștii - Vechi de la Iordachi și Catrina
Hermeziu proprietarii acestei moșii.
Când eram prin clasa a III-a la intrare
în sat pe partea dreaptă era o pădure ca-n povești, astăzi pe ambele părți sunt case nou construite. În centrul satului sunt școala, cu
cele doua clădiri, biserica, muzeul, un magazin mixt și o clădire impunătoare, dar
într-un stadiu avansat de degradare, cândva sediul unității de grăniceri, astăzi
lăsat în voia vremurilor și a Domnului.
Biserica cu hramul Sfinților Împărați
Constantin și Elena este ctitorie a lui Costache și Maria Negruzzi, sfințită la
31 august 1839. Pe vremuri intrarea în biserica era rară, astăzi este declarată
monument istoric, iar ușile ei sunt
zilnic deschise. În jurul bisericii se
odihnesc și-și dorm somnul tăcerii, scriitorul Constantin Negruzzi împreună cu alți membri ai familiei și doi dintre
slujitorii altarului, preotul Ioan Antonovici și preotul Vasile Gafton. Prin
strădania localnicilor, după dorința lăsată, la mormântul prozatorului sunt
lilieci, dar salcia nu a prins rădăcini. De ce? Nimeni nu poate da un răspuns.
Bătrânul și mereu tânărul râu,Prut a fost
și este martor vigilent la tot ce s-a desfășurat și ce se petrece astăzi pe
cele două maluri. Izvor de informații despre război, foamete, evacuare, secetă,
boli revărsarea de două ori pe vară a apei lui tulbure, dar și scăldatul,
statul la plajă pe nisipul fierbinte și fin, plimbările prin pădure, culesul
florilor si a urzicilor primăvara, admirarea unui peisaj hibernal iarna, unele
sunt amintiri triste, altele se întâmplă și astăzi.
Străbunica mea a fost femeie de curte la
conac și pentru strădania ei a fost răsplătită cu doi boi și o bucată de
pământ. Boierii acestei familii erau buni, înstăriți, înțelegători și darnici, nu-i
lăsa, la greu, atunci când unui țăran îi cădea unul dintre boi pe brazdă sau
când li se termina făina din sac.
Familia Negruzzi are un arbore genealogic
impresionant. Constantin Negruzzi a fost singurul fiu al Sofiei Hermeziu
căsătorită cu Dinu Negruzzi. Conacul avea și are o livadă mare și o curte
arătoasă. Membrii familiei se adunau pe terasă să asculte muzica lăutarilor din
sat, să privească jocurile copiilor, pentru care aduceau scrâncioburi în zile
de sărbătoare, iar pentru săteni împăcau muzică ca să se încingă horile. Atunci
hainele de sărbătoare era costumul popular, astăzi este înlocuit cu ținute
aduse din țări străine.
Ce frumoase erau serbările copilăriei
mele, când cei mai sârguincioși elevi urcau
cu emoții mari treptele din fața muzeului la sfârșitul anului școlar,, pentru
a-și primi premiile. La fel de emoționante și antrenante erau concursurile
organizate pe diferite teme, ce se desfășurau tot pe terasă.
Atât interiorul , cât și exteriorul muzeului
era îngrijit de elevii din Hermeziu, îndrumați de dascălii lor. Înainte de a fi
restaurant, două dintre camera erau amenajate în stil etnografic, astăzi
cuprinde obiecte, cărți, documente, mobilier după modul de viață și petrecerea
timpului a celor din familia Negruzzi. Urmașii au făcut multe donații și au
cedat acest conac circuitului muzeal, astăzi fiind sub administrarea Muzeului Literaturii Române din Iași. Pragul
conacului a fost pășit de personalități de seamă V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Grigore Vieru
etc.
Din anul 1995 și până în anul 2012
prozatorul a fost comemorat împreună cu
actori, scriitori, medici, ingineri, muzeografi, preoți, elevi, cadre
didactice, în luna mai, iar toamna inaugurăm redeschiderea acestui loc încărcat
de istorie-tezaur de amintiri. Amfitrionii acestor activități au fost răposații
Liviu și Olga Rusu. Ei au pus suflet, energie,
timp, muncă intensă pentru scoaterea la lumină a frumuseții operei lui C. Negruzzi,
dar și datinile și obiceiurile locurilor
pregătite și prezentate de elevii școlilor din Hermeziu și Trifești. Anul
acesta pe 1Iunie, ziua copilului a fost prilej de bucurii, emoții, surprize, daruri
alături de un oaspete nelipsit, urmaș al familiei, d-na. Dana Konya Petrișor, care
a venit din Franța pentru că au chemat-o dorul de casă și rădăcinile. Prezența
ei în mijlocul copiilor a fost darul cel
mai valoros.
Constantin Negruzzi a avut cinci copii
Leon,Iacob,Nicolae,Gheorghe și Eliza. Pentru ei a fost un tată iubitor
și blând, n-a lăsat nici timpul, nici banii, nici energia să treacă, pentru a
se ocupa într-un mod pedagogic destul de sever pentru educația lor.
Una dintre plăcerile sale era
vânătoarea. Ca vânător își alegea trofee din rândul iepurilor și a mistreților.
Mâncarea preferată - macaroanele. Este autorul a unui tratat cu 200 de rețete
culinare-pentru că ,,îi plăcea să mănânce bine”.
Își prețuia vecinii cu care stătea de
vorbă multe ore-unul dintre ei fiind megieșul Bogonos din Vladomira numindu-l ,,floarea
vecinilor” .
Cel mai mult disprețuia lenea și beția, iubea
școala și ,,dorea un țăran instruit și mai ales harnic și nu bețiv ” .
Astăzi acest lăcaș al culturii este
vizitat și de oaspeți de peste hotare. Recent, pe 13 noiembrie am primit cu
mult drag musafiri - cadre didactice din Franța, Grecia și Turcia-toți parteneri
ai unui proiect Comenius. Străinii au fost întâmpinați cu acel colac împletit
în patru și copt pe vatră, cu sare și miere de către elevii noștri frumos
costumați în portul strămoșesc. Atmosfera a fost plăcută în cele trei
instituții școală, biserică, muzeu, musafirii rămânând cu amintiri plăcute și
cu suveniruri simple, dar frumoase. Și dacă timpul n-ar fi fost dușmanul nostru,
acea trăsură i-ar fi condus pe oaspeți și până la malul Prutului.
Locuiesc la 200 m de acest izvor nesecat
încărcat de sănătate, istorie și dor-Prutul. Îmi amintesc de un moment istoric
din luna mai a anului 1990, despre acel pod de flori, eu aș spune de oameni, care
a fost între cele două maluri ale Prutului. Trecerea lui a fost foarte ușoară
deoarece , fiind foarte scăzut, nu trebuia să știi să înoți ca să ajungi pe
celălalt mal. Ce-ar fi fost dacă acel pod n-ar fi dispărut după o semnătură, după
un cine știe ce accord, așa cum au hotărât alții mai mari-nu noi, talpa țării.
În anul 2008 marele poet Grigore Vieru a
poposit la Hermeziu lăsând la școala noastră acel volum greu ,,Taina care mă
apără” pe care a scris ,,M-am convins la Hermeziu/Că nu-s mort,că sunt om viu/Cât
aș vrea să mai trăiesc! Cu frățească iubire G.Vieru-26 octombrie 2008”.
Înainte era o modă, tinerii plecau în
diferite orașe din țară să lucreze sau să învețe carte, revenind acasă doar la
sfintele sărbători sau în vacanțe. Astăzi este
altfel , merg să învețe în liceele sau facultățile din Iași sau pleacă
peste hotare pentru a câștiga bani mai mulți pentru a-și face un viitor mai
bun. Cei care rămân în sat își întemeiază familii și muncesc după pricepere (albinărit,pescuit,creșterea
animalelor,agricultură etc.)
Astăzi Constantin Negruzzi este pe buzele
tuturor copiilor din comuna Trifești și a elevilor unui mare colegiu din Iași, care
îi poartă numele cu cinste.
Iacob Negruzzi a fost profesor, avocat, scriitor,
deputat, academician, excelând în calitate de conducător al Convorbirilor
literare.
Dintre femeile de seamă, amintesc de Ella
Hermeziu (Negruzzi), prima femeie avocat din România. A fost o femeie vrednică
și autoritară și a militat pentru emanciparea femeii. Le-a învățat să țese
covoare donându-le războaie, le-a dăruit un aparat de radio și o orgă pentru
susținerea activităților frumoase care se desfășurau în școală la acea vreme.
Spațiul destinat amintirilor și a
realităților este limitat. Sunt mulțumită pentru ca am ocazia să aflu lucruri
interesante de-acolo, de unde ele erup și nu întâmplător din Dolheștii
Mari-Suceava și la fel de mulțumită pentru că, la rândul meu, am încercat, recunosc
pentru prima dată, să vă destăinui amintiri și despre realitatea acestor locuri
- Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași.
În cuvinte puține V. Alecsandri
concluziona ,,Proza lui C. Negruzzi este cea mai frumoasă proză română ea este
simplă, limpede, curgătoare” .
Eu vă spun drept concluzie următoarele
Hermeziu este un loc lăsat de Dumnezeu , cu căsuţe vechi şi noi, cu oameni
harnici şi primitori, iar C. Negruzzi ne-a lăsat o moştenire de neegalat. Astăzi,
eu Paraschiva Burlacu, fiică a acestei
dragi aşezări, vă mulţumesc, în numele tuturor locuitorilor pentru prietenia
care ne-aţi oferit-o.
EMBLEMA UNUI NUME
Legendă-i un ţinut
Când ai ceva a spune,
De cei care-au trecut
Şi au avut un nume,
Un nume şi-o emblemă
Ce viitoru-o poartă
Negruzzi-s toţi prezenţi
Literatură, artă-istorie adevărată.
Costachi, Leon,Iacob,
Mihai, Ella şi Bob,
Şi toţi din al lor neam
Ne-ndeamnă printre rânduri
Al arborelui ram
Să îi purtăm în gânduri.
Vegheat-au ne-ncetat
La dreapta libertate,
Iar azi, aceşti strămoşi
Sunt file vechi din carte,
Iar Prutul, martor viu
Vi le şopteşte toate.
Şi scoate din adânc
Comorile lăsate,
Ca noi să îi vedem,
Pe Negruzzişti din noapte.
noiembrie 2013,
Paraschiva Burlacu
S-avem
pâine și sare, tradiții în saci plini.
