Văzduhul toamnei e luminos, supt cerul religios albastru. Diminețile și amurgurile sunt procesiuni de odăjdii în fum albăstrui de tămâîe; amiezile aprind mari policandre galbene; iar nopțile declinului de august trec, purtând în mânile cu largi mâneci de umbră lumânările aprinse ale stelelor căzătoare, lăsând lungi, uscat mătăsoase...”
( I. Teodoreanu, Între vînturi ( La Medeleni ))
”Toamnă! Pădurea fumegă. negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte, și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus pe apa albastră a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopțile reci de toamnă, văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde ființă supt stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; țipete răsar și se sâng; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare.
Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură nsoarele, pe aripile lor parcă duc primăvara...”
( Emil Gârleanu, Nedespărțite!... )
” Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor” ( G.Enescu )